SEVASTOPOL

Se împlinesc astăzi 72 de ani de la atacul Sevastopolului şi de la jertfa eroului nostru drag Titi. Avea 23 ani când şi-a dăruit viaţa luptei împotriva bolşevismului.

Din documentele care au rămas de la el şi pe care am avut ocazia să le citesc am reţinut un lucru important pe care nu l-am văzut scris nicăieri şi anume că acolo s-a murit pentru stârpirea ciumei roşii. Nu împotriva ruşilor ci pentru eliberarea lor. Pe unde au trecut românii s-au botezat copiii şi adulţii, s-au cununat tinerii şi bătrânii, s-a slujit Sfânta Liturghie în bisericile ale căror altare au fost reconstruite.

Astăzi sunt şi Moşii de vară, veşnica lui pomenire şi a tuturor celor care au căzut pentru apărarea credinţei strămoşeşti. Dumnezeu să-i ierte!

Eroi au fost! eroi sunt înca?

Eu însumi când am văzut articolul legat de certificatul medical în caz de mobilizare am căutat febril posibilităţi de refugiere. Am găsit două articole opuse ca atitudine unul pe gândul meu care aducea argumente privind modul în care şi de ce trebuie să fugim din calea războiului iar celălalt care spunea că războiul pur şi simplu vine peste tine şi în război mor şi buni şi răi, şi hoţi şi oameni cinstiţi, ba chiar şi politicieni şi că practic nu prea ai unde să fugi, iar participarea vine ca un fel de datorie faţă de cei de acasă care altfel ar deveni sclavi, sau ceva de genul ăsta, articolul fiind bogat ilustrat cu fotografii din recenta incursiune rusească în Georgia.

În aceeaşi zi am vizitat cimitirul mânăstirii Cernica iar acolo mi-a atras atenţia un monument funerar de pe aleea centrala chiar în faţa arhondaricului, deosebit de celelalte, era mormântul unui monah erou, nu i-am reţinut numele de prima oara dar la întoarcere am vizitat din nou monumentul şi am memorat cele două cuvinte Iorgu Cosma. Ajuns acasă am citit despre el, a fost în primul rând un erou al Domnului Hristos deşi întâi şi-a făcut datoria faţă de ţară, povestea este mai lungă dar pentru mine cel mai important lucru a fost că înainte de a pleca pe front şi-a îmbrăţişat mama şi i-a spus că cei care mor pentru ţară şi pentru neam se duc în Ceruri. 

Aşadar luptăm pentru ţară şi ne facem datoria, ca în cel de-al doilea articol, dar de fapt ţinta noastră este şi trebuie să fie Împărăţia Cerurilor. Iar războiul nu este altceva decât marea şansă de a ajunge acolo curăţiţi în baia de sînge a muceniciei. Dumnezeu, Măicuţa Domnului şi Sfinţii Mucenici să ne întărească în ceasul ispitirii.

Brazilia

Se apropie campionatul mondial 2014 (evident de fotbal), am aflat întâmplător datorită reclamelor de pe sticlele de Pepsi şi Coca Cola. Am aflat că se va desfăşura în Brazilia. Despre această ţară ştiam că:

1. Este în America de Sud.

2. Acolo se joacă fotbal şi se vorbeşte portugheza

3. Este o ţară mare, în Sao Paolo s-a filmat o telenovelă celebră, nu mai ştiu care dar aşa am aflat de Sao Paolo.

4. la Rio în fiecare an este un mare carnaval

5. În Brazilia se exploatează masiv lemnul pădurilor ecuatoriale.

6. Sunt catolici fervenţi, papa a fost acolo în câteva rânduri.

Într-o zi însă am luat din biblioteca o carte voluminoasă se chema „Războiul sfârşitului lumii” de Vargas Losa, această carte m-a aruncat pur şi simplu într-o vâltoare existenţială în care încă mă zbat. Uitasem frământările prilejuite de aflarea veştii că în 1897, în Brazilia, în ţinutul Bahia la Canudos, 25.000 de oameni au plătit cu viata îndrăzneala de a se opune progresului civilizaţiei. Campionatul mondial de fotbal 2014 mi-a adus din nou în memorie acest eveniment al începutului de secol 20. Tot la începutul secolului 20 s-au întâmplat şi la noi evenimente tragice cum ar fi răscoala de la 1907 ceea ce mă face să cred prin similitudine că  a existat o conjunctură istorică favorizantă pentru producerea unor astfel de evenimente (oamenii de fapt s-au opus până la ultima suflare revoluţiei industriale) . Poate că au fost şi în alte ţări, pe alte continente dar cred că nimic nu întrece prin amplitudine, rezistenţă şi în final prin tragism, ceea ce s-a întâmplat la  Canudos. Cruzimea opresorilor întrece de asemenea tot ceea ce evul mediu ar fi putut închipui.

Un mod de viata prin într-ajutorare si iubire frăţească întru Iisus Hristos, 4 campanii militare au fost necesare să-i stearga de pe faţa pamântului. Atrocităţile armatei republicane sunt greu de descris. In felul acesta au ţinut să-şi spele onoarea pătată de cele trei campanii nereuşite, învinşi fiind de aceşti nespălaţi, cu pietre, sageţi, flinte, carabine, machetas si facas dar mai ales cu ajutorul Domnului in care credeau si în care şi-au pus toată nădejdea (ca nişte fanatici religioşi ce se aflau).

Şi-au apărat credinţa pană la moarte căci despre asta a fost vorba, despre credinţa trăită fără compromisurile pe care le facem noi astăzi, şi-au apărat viaţa lor simplă si saracă trăită in sfinţenie. Copii ai Domnului, erau in jur de 25.000 de oameni, nu stiu să se mai fi întâlnit in lume un astfel de fenomen decât poate la începuturile creştinismului când, la fel ca la acest început de secol 20, armatele romane veneau şi treceau prin foc şi sabie paşnice comunităţi creştine.

Mă întreb mai este posibilă o astfel de viaţă in zilele noastre? o astfel de asumare a sărăciei când iată bogăţia este peste tot nu trebuie decât să întinzi mâna şi să semnezi un contract de credit. Şi dacă ar fi, cât de probabile sunt atrocităţile? Şi-ar mai pune cineva problema cum sa distrugă o astfel de comunitate? Desigur, dacă ne gândim că de fapt problema principală a fost că aceşti razvrătiţi au refuzat sa plătească impozite noului stat republican, nu au vrut să dea cezarului ce este al cezarului pentru simplul motiv că ei nu recunoşteau şi nu foloseau banii cezarului, nu aveau nevoie de ei si îi considerau spurcaţi si de nefolosit, „tranzacţiile” erau mai ales in natură, iar banii dacă se foloseau erau unii scoşi din circulaţie de pe vremea monarhiei, cam cum avem noi astăzi bani de argint de pe vremea regelui.

Cat de indreptăţit era acest stat să-i ucidă împreună cu femeile şi copiii lor. Cum putem noi trăi, cum au putut trăi cei care la vremea respectivă au consimţit asemenea crime? Unde suntem de fapt pe scara evoluţiei (dacă ar fi să ne închipuim una)? Nu ştiu dar mă întreb în fiecare zi, de când Brazilia a devenit pentru mine ţara celor 25 de mii de noi mucenici de la Canudos, pe care mă rog să-i am lângă mine la judecata cea de pe urmă. Aşa Doamne miluieşte-ma şi pe mine păcătosul pentru rugăciunile lor. Amin!